păpușa din tren

Ochii îmi alunecau pe întregul ei corp. De la părul blond deschis, drept și rar, până la adidașii siclam pe care îi purta și care se odihneau nepăsători pe banchetă. Ce ochi albaștri! Și pe ce față de porțelan! Parcă stăteam în fața unui păpuși frumoase, ușor grăsuțe. Dar era genul ăla de grăsuță pe care o vor bărbații. Cu sâni frumoși care stau relaxați în spatele unui maieu de un roz prăfuit și un fund din care puteai să vezi pentru că pantalonii scurți de blug albastru deschis spre alburiu erau prea scurți. Mult prea scurți. Și cum stătea acolo pe spate, pe bancheta aia veche și citea din cartea ei puteai să vezi destul și să-ți imaginezi și mai mult. Mi se părea așa inabordabilă la început. Frumoasă și rece. Încercam să o privesc fără să mă vadă, dar mă prindea de fiecare dată și am impresia că după chicotea satisfăcută că m-a prins. În fine, m-am convins că nu e așa inabordabilă cum părea. Din contră, când trenul a ajuns am rămas cu o impresie plăcută despre ea. Cred că va rămâne mereu păpușa frumoasă din tren, cu ochi prea albaștri și păr prea blond. Și mai și citea romane. Asta e cea mai bună parte.