Se încovriga acolo, lângă malul apei, goală, cu genunchii la piept și fața ascunsă. Încerca să-și cuprindă spatele cu mâinile, să-l cuprindă de tot și să-l zgârie până s-ar goli de sânge și de carne și n-ar mai rămâne decât coastele. Înfigea unghiile cât putea, cât să nu mai știe dacă o dor unghiile sau doare carnea în care se înfig. Nu mai știa de unde curge sângele, de sub unghiile rupte sau de sub carnea desprinsă. Dar ce mai conta? Nu avea nevoie nici de carne. nici de unghii. De nimic. Voia doar să nu mai simtă.
Eu o priveam de partea cealaltă a apei, dar ea își ascundea fața în scobitura formată de sânii striviți de genunchi. Știam că nu o să mă vadă, că nu vrea să mă vadă, că nu o să-și ridice fața să se uite în apă. Apa i-ar fi spălat sângele de pe spate, sângele de pe mâini. Dar știu că nu s-ar fi mulțumit cu asta. Și alege mai bine să lase sângele să se usuce, decât să-l spele.
Încă o privesc. Ea continuă să scormonească prin sine, cu degetele însetate. Știu că odată ce începe e greu să se oprească. Aș vrea să nu mai înceapă deloc, nicicând, niciodată. Dar ce pot să fac? Să sper la ziua în care se va cicatriza și cauteriza. Ea. Toată. Irepetabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu