luni, 22 februarie 2016

scrisoare către Lună


Lună dragă,

Nici nu-mi amintesc de când nu ți-am mai scris. Poate nici măcar nu ți-am scris vreodată.
Simt că a trecut o veșnicie de când am început să îmi înmoi degetele în seva ta și să le plimb apoi pe tastatură în ritmurile sufletului meu. Simt că s-au întâmplat atâtea în timpul ăsta. Am tot căzut, m-am tot ridicat. Și acum iată-mă! Sunt aici și îți scriu. Și mă gândesc la ce a fost, la ce este și la ce va fi. Cu teamă, dar și cu speranță. Și îți scriu toate astea pentru că uneori mă apucă așa o sete de seva ta bună, nocturnă! Îmi simt degetele uscate, arzânde, nestatornice și știu că ele vor de fapt să simtă miezul tău, să le înconjori, să le îmbrățisezi. 
Îmbrățișează-mă tu, Lună! Căci oamenii sunt trecători. Dar tu ești pentru totdeauna. 
Mi-era dor de tine, dragă Lună! Mi-era dor.



















Când ții luna în brațe și te scalzi în razele ei, totul devine magic. Iar tu devii magie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu