sâmbătă, 11 iulie 2015

ar trebui să fim...


Aș vorbi cu tine ore, zile săptămâni. Fără oprire. Respirându-ți cuvintele și pauzele dintre ele. Respirându-te! Inhalându-te. Fără expirații. Dacă te respir pe tine, respir iubire, sunt iubire. Și crede-mă, nu vreau să expir iubire, nu iubirea din care ești tu făcut. Pentru că tu mi-ești cel mai drag. Și nu știu de ce, dar simt că ne cunoaștem de când s-au logodit soarele și luna. Vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine și-mi spun "Doamne, cât de mult mă asemăn cu el și cum de el totuși nu vede?". Poate la tine funcționează "contrariile se atrag"? Nu știu. Știu doar că îți iubesc cuvintele și pauzele dintre ele și inspirațiile și expirațiile. Și tot ce ești tu! Da, pe tine. Nu m-aș mai sătura de tine! Ne-am îmblânzi unul pe altul, apoi ne-am dezîmblânzi și iar îmblânzi și tot așa. La nesfârșit. Iar și iar. Ca într-un cerc unde suntem doar noi cu iubirea noastră. Acum e doar iubirea mea. Dar încă sper că într-o zi va fi și a ta. Că vom fi noi. Că-mi vei vedea sufletul cum te privește. Pentru că te privește cu sentimente și cu dor și cu durere. Dar nu contează durerea, sufletul meu te iubește oricum. Sufletul meu e sălbatic. Sufletul meu ar trebui să se contopească cu al tau. Avem atâta nevoie unul de altul. Vei vedea. Sper să vezi. Sunt mai mult decât crezi, mai mult decât par. Sunt ceea ce-ți trebuie ca să-mi fii.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu