Scumpă Ema,
De când ai plecat, trăiesc într-un
vid sufletesc și simt că mă sufoc. Poate
te gândești că fără tine am spațiu mai mult în viața mea, dar fără tine spațiul
meu este limitat, iar timpul meu de asemenea. Știu, vei spune poate că spațiul
și timpul tuturor oamenilor sunt de fapt limitate și ai dreptate, Ema, ca de
fiecare dată. De fiecare dată aduceai argumente și îmi dovedeai că greșesc. Și
chiar și când știai că eu am dreptate, încercai totuși să mă convingi
contrariul, iar eu mă prefăceam că te cred fiindcă eram îndrăgostit până-n
vârful inimii de zâmbetul care-ți răsărea în colțul gurii tale mici și
parfumate, când îți spuneam că ai dreptate.
Ema, dulce și visătoare Ema,
de când ai plecat nu mi-am simțit vreodată existența mai limitată, infimă și
josnică. Mă înec într-un ocean de tristețe sărată, însă sper încă.
Sper că printre cuburile de sare
ce-mi zgârie pielea voi găsi un mic coral delicat, frumos și deosebit în
originalitatea lui. Fiindcă încă sper că te vei întoarce, Ema. Viața mea e
fadă și lipsită de sens fără prezența culorilor tale energice. Mai devreme sau
mai târziu, știu că voi naufragia pe o insulă oarecare. Dar dacă te întorci, am
putea construi o casă doar a noastră între patru scoici și o frunză de palmier.
Până atunci plutesc în derivă și mă gândesc dacă să zugrăvim scoicile cu
lapte de cocos sau să le căptușim cu fibră de alge. Vino mai repede și ajută-mă
să aleg! Doar știi cât de indecis pot fi când nu ești cu mine să-mi șoptești ce-ai
vrea să fac…
Te aștept, coral mic.
Cătălin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu