Ne desparte o fereastră

Plânge cerul de septembrie peste focul mocnit al privirii mele… Noroc că lacrimile se preling pe fereastra translucidă a camerei  căci altfel ar stinge și ultima scânteie din ființa mea și aș rămâne ca un neurastenic zbătându-se și pierdându-se pe sine în  obscuritate. Însă  în ciuda faptului că mi-a mai rămas doar o plăpândă și vag scânteindă scânteie, sufletul meu inconstant crede că doar ploaia-i mai poate cauteriza zgârieturile vechi și totusi dureros de noi, chit că prin aceasta ar putea provoca permanenta moarte a scânteii.                               
 Dar chiar de-aș  vrea sa-i fac sufletului pe plac, între mine și mateloții translucizi ce cad neîncetat dinspre înălțimea abisală a cerului există o neclintită fereastră a cărei suprafață e la fel de dură și rece ca un strat de gheață de la Poli. Nu pot sparge fereastra singură fiindcă risc să mă tai în cioburile-i nemiloase și să rămân cu mâinile sângerânde fiindcă ploaia nu pare că ar binevoi să le spele. De ar fi una din acele ploi călduțe de iulie, nu aș ezita să folosesc ușa pentru a întâlni picăturile și a zăbovi sub atingerea lor. Dar nu e așa. Este ploaie tomnatică, rece și cu o considerabilă doză de mister inoculată în fluiditatea ei. Iar enigma aceasta ce o înconjoară pare a fi insurmontabilă.                                                                           De ce trebuie să existe o fereastră între noi? Și de ce vrei tu, ploaie, ca eu să o sparg singură? Tot ce vreau e să-ți  îndrepți egoistele picături spre fereastra mea și să-mi demonstrezi că încerci să o spargi, că încerci să ajungi la mine. Cum altfel îți inchipui că vom putea comunica?  Cum altfel voi putea să-mi recuperez ultimul strop de vară pe care mi l-ai răpit?                                                                                                                                                                       Întrebarea este cine are mai multă nevoie de cine, nu-i așa? Iar acest procent nu e niciodată 50-50… Știu că tu îți poți continua la fel de bne existența și fără mine căci ești dintotdeauna și pentru totdeauna. Dar eu? De ce nu poți vedea că ai putea fi paliativul unei suferințe lancinante și a unui suflet aflat în plin zbucium stelar? Credeam că lacrimile tale izvorasc din ochi mai calzi, mai umani, dar poate că m-am înșelat…Presupun că nu-mi voi recupera stropul de vară nicicând…                                                                                                                   Văd că nu vrei să comunicăm, ploaie…ce-ți pasă ție? Sempitern curgătoare. Sempitern schimbătoare.                                                                                                                                                           Iar eu…oricâtă voință aș căuta în propria-mi sevă, nu pot sparge singură fereastra…